În România, cel mai bun medic e norocul

Ştiu cum e să-ţi ridice medicii din umeri. Ştiu cum e să te uiţi în ochii copilului
tău bolnav fără să ştii ce are, fără să ştii dacă se face bine. Ştiu cum e să-ţi tremure mâna, să ţi se întunece mintea dorind să strângi de gât doctorul, ministrul, pe Dumnezeu. Ştiu cum e să te întrebi care e vina unui pui de om născut de două luni, ştiu cum e să-ţi cauţi în memorie toate greşelile, ca pe nişte cauze legate cu fire invizibile de suferinţa bebeluşului. Ştiu cum e să traduci pagini de internet din germană în română ca să pricepi dacă acolo, la Viena, pentru români, o Mecca a izbăvirilor medicale, au aparatura necesară. Ştiu cum e să priveşti fiecare scutec ca pe o scrisoare din ceruri. Ştiu cum e să-ţi înghiţi furia, doar pentru că nesimţitul ăla de doctor care se uită la mâna ta în căutarea banilor e singura şansă a copilului. Ştiu cum e să dai şpagă în spital, pentru că nu ai altă soluţie. Ştiu cum e să alergi dintr-un spital în altul pentru că tot ce ţi-a rămas e speranţa. Ştiu cum e să o pierzi. Ştiu că în România sunt foarte mulţi medici buni. Ştiu însă şi că cel mai bun medic e norocul. Ştiu cum e să-ţi suni prietenii pentru a fi sigur că, la o adică, vei avea suficienţi bani ca să-ţi duci copilul afară. Ştiu însă şi cum e să ai bani, dar nici un medic care să fie în stare să-ţi rezolve o problemă atât de simplă în realitate. Ştiu cum reacţionezi când afli că bebeluşul tău se îmbolnăvise tot în spital, acolo unde ar fi trebuit să se facă bine.

Ştiu cum e să strângi în mână o eprubetă cu sângele micuţului tău, căutând prin oraş un laborator, pentru că acolo unde e internat nu se pot face analize, dintr-un motiv simplu, e duminică.

Ştiu cum e să-ţi suni soţia, care stă în spital şi de două zile păzeşte bebeluşul de pe un scaun, pentru că nu sunt locuri. Ştiu cum e să-i miroasă pătuţul a antibiotice. Ştiu acum şi cum e să-ţi miroasă în casă
a copilărie, sănătoasă.

Ştiu că fiecare dintre noi, avem o poveste cu un spital din România.Sistemul nu se va schimba curând.

Îl sun pe şeful Colegiului Medicilor ca să îl întreb de ce îi apară pe medicii care ignorând au ucis un bătrân la Slatina. Jumatate de oră a vărsat pe gură noţiuni, principii, mi-a vorbit de prezumţia de nevinovăţie a doctorilor, mi-a explicat că sistemul e de vină, fără ca vreo secundă să recunoască nesimţirea unora dintre colegii săi. După ce a condamnat metodele securiste ale ministrului Sănătăţii – s-a dus, a chemat doctorii în miez de noapte, i-a anchetat cu lampa în ochi – mi-a spus pe un ton ziaristic că s-a informat şi, din surse, ştie sigur că Bazac s-a dus acolo doar ca să-şi facă imagine. Cu siguranţă are dreptate, ministrul a vrut să-şi clădească imaginea unui demnitar cu mână forte. Dar ştiţi ce, de data asta nu mă interesează motivul, ba din contră, mi-aş dori din tot sufletul ca ministrul Bazac să-şi iubească atât de tare moaca dată
la TV încât să fugă zilnic prin ţară şi să facă „operaţii “televizate.